După ce în România a avut loc, recent, o pană de curent majoră, vă prezentăm răspunsul dat de Curtea de Justiţie a UE la o întrebare preliminară referitoare la implicaţiile generate de o astfel de situaţie. Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 37 alineatul (11) din Directiva 2009/72/CE privind normele comune pentru piața internă a energiei electrice și de abrogare a Directivei 2003/54/CE. Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Crown Van Gelder BV, pe de o parte, și Autoriteit Consument en Markt (ACM) (Autoritatea pentru Consumatori și Piețe, Țările de Jos), pe de altă parte, în legătură cu o decizie a acesteia din urmă prin care a fost declarată inadmisibilă plângerea formulată de această societate împotriva TenneT TSO BV, operator al rețelei naționale de înaltă tensiune, în urma unei pene de curent produse în această rețea. Litigiul principal și întrebarea preliminară - La 27 martie 2015, o pană de curent generalizată a postului de înaltă tensiune de 380 kV de la Diemen (Țările de Jos), care face parte din rețeaua de înaltă tensiune al cărei operator este TenneT TSO, a avut ca efect privarea de energie electrică timp de mai multe ore a unei mari părți din provincia Noord‑Holland (Olanda de Nord) și a unei mici părți din provincia Flevoland. - Această pană de curent a avut drept consecință întreruperea, timp de mai multe ore, a transportului de energie electrică până la uzina Crown Van Gelder, care exploatează în Velsen‑Noord (Țările de Jos) o uzină de papetărie racordată la sistemul de distribuție operat de Liander NV, sistem care este alimentat de rețeaua de înaltă tensiune operată de TenneT TSO. - Afirmând că a suferit un prejudiciu din acest motiv, Crown Van Gelder a formulat o plângere la ACM pentru a se constata că TenneT TSO nu făcuse tot ceea ce îi stătea în putință în mod rezonabil pentru a preveni întreruperea serviciului de transport al energiei electrice și că modul de concepere a rețelei postului de la Diemen nu îndeplinea cerințele legale. - Prin decizia din 30 aprilie 2018, ACM a declarat această plângere inadmisibilă, pentru motivul că Crown Van Gelder nu avea o relație directă cu TenneT TSO și, prin urmare, nu putea fi considerată „parte care are un diferend cu un operator de sistem”, în sensul articolului 51 alineatul 1 din Legea din 1998 privind energia electrică. Ea a constatat în această privință că uzina, care aparține Crown Van Gelder, nu era racordată la rețeaua TenneT TSO, că Crown Van Gelder nu încheiase un contract cu acest operator de sistem și că nu primea facturi de la acesta. - Crown Van Gelder a introdus o acțiune împotriva acestei din urmă decizii la instanța de trimitere, College van Beroep voor het bedrijfsleven (Curtea de Apel pentru Contencios Administrativ în materie Economică, Țările de Jos). - Această instanță arată că părțile la litigiul aflat pe rolul său au opinii divergente cu privire la interpretarea noțiunii de „orice parte care intenționează să depună o plângere”, în sensul articolului 37 alineatul (11) din Directiva 2009/72. Întrucât este nevoită să tranșeze în special dacă o plângere poate fi formulată de o persoană juridică ce exploatează o întreprindere conectată la rețeaua regională, a cărei alimentare cu energie electrică a fost întreruptă de o pană de curent din rețeaua națională care alimentează această rețea regională, ea apreciază că domeniul de aplicare al acestei dispoziții nu este atât de clar încât să nu existe nicio îndoială rezonabilă cu privire la interpretarea sa. - În aceste condiții, instanţa a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară: „Articolul 37 alineatul (11) din Directiva 2009/72[…] trebuie interpretat în sensul că această dispoziție conferă, de asemenea, unei părți dreptul de a formula plângere împotriva operatorului rețelei naționale (operatorul de transport și de sistem), în cazul în care acea parte nu este conectată la rețeaua respectivului operator al rețelei naționale (operator de transport și de sistem), ci este racordată doar la o rețea regională (sistem de distribuție), în care transportul de energie electrică este perturbat din cauza unei întreruperi a curentului electric din rețeaua națională (sistem de transport) care alimentează rețeaua regională (sistem de distribuție)?” Cu privire la întrebarea preliminară -Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 37 alineatul (11) din Directiva 2009/72 trebuie interpretat în sensul că autoritatea de reglementare poate respinge o plângere formulată de un client final împotriva unui operator de transport și de sistem, în urma unei pene de curent produse în această rețea de transport, pentru motivul că instalația acestui client final nu este racordată direct la sistemul de transport menționat, ci numai la un sistem de distribuție alimentat de acesta. - Întrucât articolul 37 alineatul (11) din Directiva 2009/72 prevede că orice parte care intenționează să depună o plângere împotriva unui operator de transport și de sistem sau de distribuție referitoare la obligațiile ce revin acestui operator în temeiul prezentei directive poate înainta această plângere autorității de reglementare care, acționând ca autoritate de soluționare a litigiilor, emite o decizie în termen de două luni de la data primirii plângerii, este necesar, pentru a răspunde la întrebarea adresată, să se interpreteze noțiunea de „parte care intenționează să depună o plângere”. - Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, atât din cerințele aplicării uniforme a dreptului Uniunii, cât și din cele ale principiului egalității rezultă că termenii unei dispoziții de drept al Uniunii care nu conține nicio trimitere expresă la dreptul statelor membre pentru a stabili sensul și domeniul de aplicare ale acesteia trebuie în mod normal să primească în întreaga Uniune o interpretare autonomă și uniformă, care trebuie stabilită ținând seama nu doar de termenii acesteia, ci și de contextul prevederii și de obiectivul urmărit de reglementarea în cauză (Hotărârea din 19 decembrie 2019, GRDF, C‑236/18, EU:C:2019:1120, punctul 30 și jurisprudența citată). - În speță, în ceea ce privește mai întâi modul de redactare a articolului 37 alineatul (11) din Directiva 2009/72, reiese din acesta că competența autorității de reglementare, prevăzută de această dispoziție, depinde în mod expres de îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, plângerea trebuie să vizeze un operator de transport și de sistem sau de distribuție. Pe de altă parte, motivul formulat în această plângere trebuie să privească obligații impuse operatorului de sistem prin această directivă. - În schimb, din termenii articolului 37 alineatul (11) din Directiva 2009/72 nu reiese că, potrivit acestei dispoziții, competența autorității de reglementare este condiționată de existența unei relații directe între autorul plângerii și operatorul de sistem vizat de plângerea respectivă. - În această privință, trebuie să se observe că o interpretare a noțiunii de „parte care intenționează să depună o plângere”, în sensul că ar implica o astfel de condiție, ar limita domeniul de aplicare al acestei noțiuni, în timp ce folosirea termenului „orice”, care îl precedă pe cel de „parte”, indică, dimpotrivă, că noțiunea menționată trebuie înțeleasă în sens larg. - În ceea ce privește apoi contextul articolului 37 alineatul (11) din Directiva 2009/72, trebuie subliniat că nicio dispoziție a acesteia nu urmărește să restrângă domeniul de aplicare al noțiunii de „parte care intenționează să depună o plângere”, excluzând din această noțiune persoanele care nu au o relație directă cu operatorul de sistem în discuție. Dimpotrivă, articolul 32 alineatul (2) din această directivă prevede că utilizatorul unui sistem căruia i‑a fost refuzat accesul trebuie să aibă posibilitatea de a iniția o procedură de soluționare a litigiilor, chiar dacă tocmai în cazul unui astfel de utilizator nu există o relație contractuală între persoana interesată și operatorul de sistem. Ne oprim aici cu prezentarea raţionamentelor dezvoltate de Curtea de Justiţie a UE, dar care pot fi consultate în hotărârea pronunţată şi care are următorul conţinut: Articolul 37 alineatul (11) din Directiva 2009/72/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 iulie 2009 privind normele comune pentru piața internă a energiei electrice și de abrogare a Directivei 2003/54/CE trebuie interpretat în sensul că autoritatea de reglementare nu poate respinge o plângere formulată de un client final împotriva operatorului de transport și de sistem în urma unei pene de curent produse în acest sistem, pentru motivul că instalația acestui client final nu este racordată direct la sistemul de transport menționat, ci doar la un sistem de distribuție alimentat de acesta. Hotărârea CJUE din 8 octombrie 2020, pronunţată în cauza C‑360/19, în procedura Crown Van Gelder BV împotriva Autoriteit Consument en Markt (ACM), cu participarea TenneT TSO BV   Rapid actualizată, platforma legislativă Indaco Lege5 este instrumentul ideal pentru urmărirea modificărilor legislative, mai ales în contexul decretării stării de urgență pe teritoriul României.