De dată relativ recentă în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 1265/21.12.2020 a fost publicată Decizia CCR nr. 698/06.10.2020   și menţionăm faptul că, potrivit art.147 alin.4 din Constituţie, de la data publicării (în cazul de față de la data de 21.12.2020) decizia CCR  este general obligatorie şi are putere numai pentru viitor. Menționăm faptul că, prin decizia mai sus-amintită, CCR, cu unanimitate de voturi, a respins excepția de neconstituționalitate și a constatat că  dispozițiile art. 80 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii sunt constituționale în raport cu criticile formulate. Care este conținutul textului legal menționat de CCR în Decizia nr. 698/06.10.2020? Art. 80 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii "În cazul în care concedierea a fost efectuată în mod netemeinic sau nelegal, instanța va dispune anularea ei și va obliga angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul. Cum și-au motivat autorii -în esență- excepţia de neconstituţionalitate? Prin Încheierea din 12.03.2018, pronunțată în Dosarul nr. 3.229/117/2017, Curtea de Apel Cluj - Secția a IV-a pentru litigii de muncă și asigurări sociale - Complet A1 a sesizat CCR cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 80 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii. Excepția a fost ridicată, din oficiu, de instanța de judecată, cu prilejul soluționării apelului declarat de Compania Indiilor Orientale Prod - S.R.L. din Pantelimon, județul Ilfov împotriva Sentinței civile nr. 6.030/30.10.2017 pronunțată de Tribunalul Cluj în Dosarul nr. 3.229/117/2017, având ca obiect contestația formulată de Ioan Socaciu Cosmin împotriva deciziei de concediere. Excepția a fost însușită și de partea Compania Indiilor Orientale Prod - S.R.L. din Pantelimon, județul Ilfov. Autorii excepției au considerat că dispozițiile de lege criticate sunt contrare următoarelor texte din Constituție: art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi a cetățenilor, art. 21 alin. (1) și (2) privind accesul liber la justiție, art. 23 referitor la libertatea individuală, art. 44 alin. (1) și (2) privind dreptul de proprietate, art. 45 referitor la libertatea economică, art. 57 referitor la exercitarea drepturilor și a libertăților, art. 124 alin. (2) privind înfăptuirea justiției și art. 135 alin. (1) și (2) lit. a) referitor la economie. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorii acesteia au arătat, în esență, că dispozițiile de lege criticate sunt neconstituționale în măsura în care împiedică instanța de judecată să stabilească despăgubiri prin raportare la veniturile obținute între data concedierii și data pronunțării hotărârii. Cum a motivat CCR -în esență- decizia sa? Examinând excepția de neconstituționalitate, CCR a constatat că dispozițiile art. 80 alin. (1) din Codul muncii fac parte din secțiunea a 7-a - "Controlul și sancționarea concedierilor nelegale" a capitolului V - "Încetarea contractului individual de muncă" și stabilesc că, în cazul în care concedierea a fost efectuată în mod netemeinic sau nelegal, instanța va dispune anularea ei și va obliga angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul. Astfel, dispozițiile de lege criticate reprezintă o concretizare a principiului repunerii părților în situația anterioară deciziei de concediere, aceasta fiind o consecință firească a lipsirii de efecte a deciziei de concediere. Obligația angajatorului de plată a acestor despăgubiri operează în toate cazurile în care s-a constatat netemeinicia sau nelegalitatea actului de concediere ope legis. Spre deosebire de aceasta, reintegrarea în funcția deținută anterior poate avea loc numai dacă cel concediat solicită expres acest lucru instanței judecătorești. În acest sens, art. 80 alin. (2) din Codul muncii prevede că "La solicitarea salariatului instanța care a dispus anularea concedierii va repune părțile în situația anterioară emiterii actului de concediere", iar alin. (3) prevede că, "În cazul în care salariatul nu solicită repunerea în situația anterioară emiterii actului de concediere, contractul individual de muncă va înceta de drept la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești." Așa cum a reținut CCR prin Decizia nr. 1.267/27.09.2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 885/14.12.2011, nulitatea unui act juridic aduce părțile în situația în care acestea au fost înainte de apariția acelui act, deci operează regula repunerii în situația anterioară (Decizia nr. 150/25.02.2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 164/15.03.2010). Repunerea în situația anterioară se poate realiza pe două căi specifice dreptului muncii, respectiv prin reintegrarea salariatului și plata de către angajator a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul, sau numai prin plata acestor despăgubiri. Astfel, anularea măsurii concedierii este însoțită în mod obligatoriu de plata despăgubirii menționate și, facultativ, la solicitarea angajatului, de reintegrarea acestuia. Deși autorul excepției, respectiv Curtea de Apel Cluj - Secția a IV-a pentru litigii de muncă și asigurări sociale - Complet A1, susține că argumentele invocate reprezintă aspecte noi ce justifică o reconsiderare a jurisprudenței anterioare a CCR, Curtea constată că acestea au mai fost analizate în jurisprudența sa. Astfel, cu privire la existența unei pretinse inegalități între salariat și angajator din perspectiva protecției legale a drepturilor și intereselor acestora, CCR, prin Decizia nr. 1.267/27.09.2011, antereferită, a reținut, în esență, că soluția legislativă criticată nu aduce atingere egalității în drepturi a cetățenilor, întrucât "între părțile contractului de muncă - angajator și salariat - există o discrepanță vădită din punctul de vedere al potențialului economic și financiar în favoarea celui dintâi, de natură să îi permită a-și impune punctul de vedere la negocierea clauzelor contractului", astfel că "statul de drept, democratic și social, așa cum este definită România în termenii art. 1 alin. (3) din Constituție, - este ținut să intervină legal în sprijinul celui aflat într-o poziție de inferioritate economică". Prin Decizia nr. 1.241/07.10.2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 848/17.12.2010, CCR a reținut și că "angajatorul care a cauzat un prejudiciu salariatului prin desfacerea nelegală a contractului de muncă nu se află în aceeași situație cu cel prejudiciat, iar obligația de despăgubire nu poate fi interpretată ca instituind o situație privilegiată pentru acesta din urmă." Argumentul invocat de autorul prezentei excepții de neconstituționalitate, potrivit căruia salariatul are dreptul de a solicita acordarea daunelor morale și de a le proba este apreciat ca fiind irelevant, de vreme ce articolul de lege supus controlului de constituționalitate nu reglementează posibilitatea acordării daunelor morale, materie care face obiectul art. 253 alin. (1) din Codul muncii. De altfel, în ceea ce privește acordarea daunelor morale, angajatorul poate invoca probe care să demonstreze inexistența sau/și caracterul nejustificat al acordării acestora. CCR a reținut însă că angajatorul se bucură de dreptul la un proces echitabil și de dreptul la apărare și în contextul dispozițiilor art. 80 alin. (1) din Legea nr. 53/2003. Astfel, CCR a reținut că norma de lege criticată are ca ipoteză concedierea unui salariat în mod netemeinic sau nelegal, fapt ce trebuie stabilit în cadrul unui proces desfășurat cu respectarea principiului contradictorialității și pe baza unui probatoriu pertinent și convingător. Numai în urma stabilirii cu corectitudine a acestui fapt, instanța va dispune anularea măsurii de concediere și obligarea angajatorului în culpă la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul. Lipsirea salariatului de aceste drepturi reprezintă un prejudiciu efectiv suferit, indiferent dacă în perioada cuprinsă între data concedierii și cea a reîncadrării a realizat sau nu venituri din alte surse. Salariatul nu poate abuza de acest drept, întrucât beneficiază de el numai cu condiția stabilirii netemeiniciei sau a nelegalității măsurii de concediere luate unilateral de angajator (Decizia nr. 318/ 29.03.2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 292/03.05.2007). De asemenea, așa cum a reținut prin Decizia nr. 1.241/07.10.2010, precitată, considerentele mai sus amintite răspund totodată și aspectelor invocate de autorul excepției referitoare la legitimitatea despăgubirii în situația în care salariatul a realizat venituri din executarea unui alt contract de muncă, ulterior concedierii. Prin aceeași decizie, CCR a reținut că, de o deosebită relevanță pentru toate aspectele analizate sunt și considerentele Deciziei nr. 193/19.06.2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 441/06.08.2001, prin care au fost declarate ca neconstituționale prevederile art. 136 alin. (2) din Codul muncii, care prevedeau însăși ipoteza considerată ca fiind constituțională de către autorul excepției din prezenta cauză, și anume acordarea unei despăgubiri reduse, constând în diferența dintre salariul mediu realizat anterior desfacerii contractului de muncă și câștigul realizat între timp. Prin decizia amintită s-a statuat că o asemenea prevedere este contrară art. 16 alin. (1), art. 38 alin. (1) și art. 134 alin. (1) din Constituție, în forma anterioară revizuirii din 2003. Cât privește argumentele referitoare la rolul pe care instanța de judecată trebuie să-l aibă în stabilirea întinderii despăgubirilor acordate salariatului, CCR a reținut că dispozițiile de lege criticate - care obligă angajatorul la plata unei despăgubiri, egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul, în cazul în care concedierea a fost efectuată în mod netemeinic sau nelegal - nu reprezintă o imixtiune în procesul de realizare a justiției, de vreme ce instanța trebuie mai întâi să stabilească dacă actul de concediere a fost dispus și efectuat în mod temeinic și legal. În situația în care concedierea a fost netemeinică sau nelegală, legiuitorul a prezumat că prejudiciul suferit de angajat este egal cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul, indiferent dacă persoana concediată a obținut sau nu alte venituri între timp. Această obligație a angajatorului poate fi privită și ca o sancțiune pentru nerespectarea dispozițiilor de lege referitoare la concediere (Decizia nr. 243/19.04.2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495/1.07.2016, paragraful 21). În același sens, CCR a arătat că anularea măsurii concedierii dispusă cu încălcarea Codului muncii trebuie să producă efecte juridice care să fie suficient de disuasive și care, în consecință, să prevină pe viitor comportamentul arbitrar al angajatorului (Decizia nr. 1.267/27.09. 2011, precitată). Referitor la susținerea potrivit căreia dispozițiile de lege criticate nu țin cont de situația angajatorului, astfel că drepturile și interesele sale pot fi vătămate, CCR a reținut că angajatorul nu suferă o pierdere patrimonială, ci își execută obligațiile bănești la care angajatul era îndrituit în lipsa actului nelegal/netemeinic al angajatorului. Obligarea la executarea contractului încălcat și obligațiile pecuniare care decurg din acest lucru nu reprezintă o pierdere patrimonială, ci constituie expresia protecției principiului securității raporturilor juridice civile, principiu inerent unui stat de drept. Totodată, CCR a arătat că situația financiară a angajatorului nu poate reprezenta un argument pentru a fi scutit de plata despăgubirilor datorate salariatului, întrucât, dacă s-ar accepta această ipoteză, s-ar ajunge în situația în care măsura anulării concedierii să fie lipsită de substanță, mai ales dacă angajatul nu ar cere reintegrarea (Decizia nr. 1.267/27.09.2011). În sfârșit, răspunzând susținerilor potrivit cărora aspectele formale ale deciziei de concediere nu ar trebui să prevaleze atunci când salariatul este suspectat de a fi săvârșit o faptă penală incompatibilă cu funcția deținută, CCR a reținut că această perspectivă ignoră diferența dintre condițiile cerute de lege pentru a angaja răspunderea disciplinară a salariatului și răspunderea penală a acestuia. Astfel, răspunderea penală, al cărei izvor este însăși legea, se angajează în urma pronunțării unei hotărâri definitive de condamnare, moment până la care persoana este considerată nevinovată, potrivit art. 23 alin. (11) din Constituție. Pe de altă parte, răspunderea disciplinară, având ca temei contractul încheiat între părțile raportului de muncă, este rezultatul parcurgerii unei proceduri disciplinare și al constatării faptului că există o faptă în legătură cu munca, ce constă într-o acțiune sau inacțiune săvârșită cu vinovăție de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele și dispozițiile legale ale conducătorilor ierarhici. Decizia de sancționare disciplinară este supusă unor condiții care, așa cum a arătat CCR prin Decizia nr. 1.675/15.12.2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 112/19.02.2010 și Decizia nr. 1.243/22.09.2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 915/22.12.2011, "au ca scop asigurarea stabilității raporturilor de muncă, a desfășurării acestora în condiții de legalitate și a respectării drepturilor și îndatoririlor ambelor părți ale raportului juridic de muncă". În același timp, aceste condiții "sunt menite să asigure apărarea drepturilor și intereselor legitime ale salariatului, având în vedere poziția obiectiv dominantă a angajatorului în desfășurarea raportului de muncă. Aplicarea sancțiunilor disciplinare și, în mod special, încetarea raportului de muncă din voința unilaterală a angajatorului sunt permise cu respectarea unor condiții de fond și de formă riguros reglementate de legislația muncii, în scopul prevenirii eventualelor conduite abuzive ale angajatorului. Prin deciziile mai sus amintite, CCR a subliniat că mențiunile și precizările pe care în mod obligatoriu trebuie să le conțină decizia de aplicare a sancțiunii disciplinare au rolul, în primul rând, de a-l informa concret și complet pe salariat cu privire la faptele, motivele și temeiurile de drept pentru care i se aplică sancțiunea, inclusiv cu privire la căile de atac și termenele în care are dreptul să constate temeinicia și legalitatea măsurilor dispuse din voința unilaterală a angajatorului. De asemenea, CCR a precizat că "angajatorul, întrucât deține toate datele, probele și informațiile pe care se întemeiază măsura dispusă, trebuie să facă dovada temeiniciei și legalității acelei măsuri, salariatul putând doar să le combată prin alte dovezi pertinente. Astfel, mențiunile și precizările prevăzute de textul de lege sunt necesare și pentru instanța judecătorească, în vederea soluționării legale și temeinice a eventualelor litigii determinate de actul angajatorului." Mai mult, CCR a reținut că despăgubirile pe care, pe de o parte, angajatorul le datorează salariatului pentru concedierea nelegală și cele pe care, pe de altă parte, salariatul le datorează angajatorului în urma constatării vinovăției sale penale se referă la aspecte diferite, ce nu pot fi confundate (Decizia nr. 199/03.04.2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 580/09.07.2018). CCR a apreciat că cele reținute în deciziile mai sus amintite răspund criticilor de neconstituționalitate invocate în prezenta cauză, iar argumentele invocate de Curtea de Apel Cluj - Secția a IV-a pentru litigii de muncă și asigurări sociale - Complet A1 nu constituie aspecte nou intervenite, care să determine o schimbare a jurisprudenței Curții Constituționale în materie, astfel că soluțiile și considerentele acestor decizii își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză. Rapid actualizată, platforma legislativă Indaco Lege5 este instrumentul ideal pentru urmărirea modificărilor legislative, mai ales în contexul decretării stării de urgență pe teritoriul României.