Luxemburg, 16 aprilie 2026 – Într-o hotărâre de o importanță fundamentală pentru arhitectura judiciară a Uniunii Europene, Curtea de Justiție a confirmat limitele competenței instanțelor de la Luxemburg în ceea ce privește controlul actelor de procedură emise de Parchetul European (EPPO). Decizia pronunțată în cauza C-328/24 P | Brâncuși împotriva EPPO clarifică mecanismele de control jurisdicțional asupra activității procurorilor europeni, stabilind că sarcina verificării legalității actelor procedurale revine, ca regulă generală, instanțelor naționale.
Contextul litigiului: De la investigația EPPO la instanța europeană
Cazul care a generat această pronunțare își are originea într-o anchetă demarată de EPPO la data de 6 iulie 2021. În centrul acestei proceduri penale s-a aflat un cetățean român, domnul Brâncuși, care a dobândit succesiv calitatea de suspect (24 mai 2022) și ulterior de inculpat (25 mai 2022).
Acuzațiile aduse acestuia sunt de o gravitate deosebită, vizând infracțiuni care aduc atingere directă intereselor financiare ale Uniunii Europene. Mai exact, acesta este acuzat de:
· Constituirea unui grup infracțional organizat, faptă prevăzută de Codul penal român;
· Complicitate la utilizarea sau prezentarea de declarații ori documente false, inexacte sau incomplete, acțiuni care au condus la obținerea ori reținerea nelegală de fonduri din bugetul Uniunii.
La data de 8 decembrie 2022, Camera Permanentă 10 a EPPO a adoptat decizia de a-l trimite în judecată pe cetățeanul român în fața Tribunalului București. Contestând legalitatea acestui act procedural, domnul Brâncuși s-a adresat Tribunalului Uniunii Europene (TUE) pe 7 iulie 2023, solicitând anularea deciziei de trimitere în judecată și a actelor subsecvente.
Parcursul procesual și eroarea de drept a Tribunalului UE
În prima instanță, Tribunalul Uniunii Europene a respins acțiunea ca fiind inadmisibilă printr-o ordonanță datată 28 februarie 2024, invocând lipsa propriei competențe jurisdicționale fără a intra în analiza fondului. Această soluție a fost atacată cu recurs în fața Curții de Justiție a UE.
În hotărârea sa de astăzi, Curtea de Justiție (CJUE) a operat o distincție juridică fină. Pe de o parte, a admis că Tribunalul a comis o eroare de drept. Tribunalul declarase că îi lipsește competența de a soluționa acțiunea fără a examina dacă Tratatele Uniunii interziceau în mod expres o astfel de concluzie.
Pe de altă parte, deși a identificat acest viciu de raționament procedural, Curtea de Justiție a ajuns la aceeași concluzie finală după propria analiză: Tribunalul nu este, într-adevăr, competent să anuleze actele de procedură ale EPPO în acest context.
Pilonii deciziei: De ce prevalează instanțele naționale?
Hotărârea Curții se bazează pe o interpretare sistemică a Tratatelor și a legislației secundare care guvernează funcționarea Parchetului European.
1. Autorizarea legislativă specială
Curtea a constatat că Tratatele (în special Articolul 86 alineatul (3) din TFUE) permit legiuitorului Uniunii să stabilească reguli speciale pentru controlul jurisdicțional al actelor EPPO, având în vedere organizarea și sarcinile specifice ale acestei instituții. Astfel, prin Regulamentul 2017/1939, Consiliul a decis ca această competență să fie delegată instanțelor naționale.
De ce poate legiuitorul UE să „scoată” actele EPPO din art. 263 TFUE
Articolul 86 TFUE este norma de competență care permite instituirea EPPO. Potrivit art. 86 TFUE:
(2) Parchetul European are competenţa de a cerceta, de a urmări şi de a trimite în judecată, după caz în colaborare cu Europol, autorii şi coautorii infracţiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, în conformitate cu normele stabilite în regulamentul prevăzut la alineatul (1). Parchetul European exercită în faţa instanţelor competente ale statelor membre acţiunea publică în legătură cu aceste infracţiuni.
Din această formulare rezultă câteva elemente esențiale pentru raționamentul CJUE:
- Competența EPPO este definită prin trimitere la „normele stabilite în regulamentul” de instituire (Regulamentul 2017/1939). Deci tratatul deleagă în mod expres legiuitorului UE (Consiliul, cu aprobarea Parlamentului) sarcina de a configura nu doar competența materială, ci și arhitectura procedurală a EPPO, inclusiv mecanismele de control.
- EPPO „exercită acțiunea publică în fața instanțelor competente ale statelor membre”. Așadar, încă din tratat, EPPO este gândit ca un parchet integrat în sistemele naționale, nu ca o autoritate care ar acționa în fața unei instanțe „federale” europene.
Pe acest fundal, CJUE reține că art. 86 TFUE este o normă specială față de regimul general al acțiunilor în anulare din art. 263 TFUE. Legiuitorul, în exercitarea marjei conferite de art. 86 alin. (1) și (3) TFUE, a putut:
- să prevadă, în Regulamentul 2017/1939, că actele de procedură ale EPPO (de exemplu, decizia de trimitere în judecată) sunt supuse controlului instanțelor naționale, nu direct controlului CJUE;
- să rezerve CJUE doar anumite tipuri de control direct (de regulă, asupra actelor administrative ale EPPO care produc efecte autonome în ordinea juridică a Uniunii, nu asupra actelor strict procesual-penale).
Consecință practică: în materia actelor de urmărire penală (inclusiv decizia de trimitere în judecată), calea de atac principală este cea prevăzută de dreptul procesual penal național (în România, Codul de procedură penală), nu acțiunea în anulare la Luxemburg. CJUE validează astfel opțiunea legiuitorului UE de a „canaliza” controlul către instanțele naționale.
2. Dependența de dreptul național
Un argument central al Curții este acela că efectele juridice ale actelor de procedură emise de EPPO depind, într-o măsură covârșitoare, de dreptul intern al statului membru vizat. Deoarece decizia finală asupra vinovăției sau nevinovăției și asupra procedurii penale în ansamblu revine instanțelor naționale, este firesc ca tot acestea să verifice legalitatea pașilor procedurali intermediari.
Regulamentul (UE) 2017/1939 al Consiliulu este actul de bază care organizează EPPO iar art. 42 din acesta:
- alin. (1) consacră regula: actele de procedură ale EPPO care afectează drepturile unei persoane se contestă „conform dreptului aplicabil” în fața instanței competente din statul membru a cărui legislație este aplicabilă și în jurisdicția căruia se desfășoară procedura;
- alin. (8) consacră excepția: „deciziile administrative” ale EPPO pot face obiectul unei acțiuni la CJUE, în temeiul art. 263 TFUE.
Acest mecanism corespunde exact modelului descris de CJUE în cauza C‑328/24 P (Brâncuși/EPPO):
– control principal, de legalitate, exercitat de instanțele naționale asupra actelor de procedură;
– control direct la Luxemburg doar pentru categoria restrânsă a deciziilor administrative ale EPPO.
De asemenea art. 5 din regu,anetul UE consacră subsidiaritatea dreptului naţional prin faptul că, pentru aspectele procedurale neacoperite de el, se aplică dreptul naţional al statului mebru vizat.
Aceasta înseamnă, în concret:
- în România, Codul de procedură penală și Legea nr. 302/2004 se aplică, în completarea Regulamentului, în cauzele instrumentate de EPPO, așa cum rezultă și din art. 13 și 14 din Legea nr. 6/2021;
- regulile privind nulitățile, căile de atac, competența, admisibilitatea probelor etc. sunt, în lipsa unei norme speciale din Regulament, cele din dreptul intern.
3. Menținerea echilibrului puterilor
Curtea subliniază că acest model nu lasă cetățenii fără protecție juridică. Activitatea EPPO rămâne sub supravegherea instanțelor europene, însă prin căi indirecte sau specifice:
A. Trimiterea preliminară (art. 267 TFUE): Instanțele naționale pot (și uneori sunt obligate să) solicite CJUE interpretarea dreptului Uniunii în cadrul proceselor aflate pe rol.
Acest mecanism asigură:
- uniformitatea interpretării dreptului UE în toate statele membre;
- posibilitatea ca CJUE să verifice, indirect, conformitatea practicii EPPO cu dreptul primar.
· Calea directă: În cazurile limitativ prevăzute de Regulament, acțiunile în anulare pot ajunge direct la Luxemburg.
În aceste cazuri:
- se aplică art. 263 TFUE;
- persoanele vizate sau statele membre pot introduce acțiuni în anulare, în condițiile generale ale tratatelor.
Consecință practică: modelul ales de legiuitor și validat de CJUE este unul „în trepte”:
- nivelul 1 – instanța națională: controlează legalitatea actelor EPPO în cadrul procesului penal, aplicând direct dreptul UE și Carta;
- nivelul 2 – CJUE: intervine prin:
- răspunsuri la întrebări preliminare (interpretare/validitate);
- control direct în cazurile limitativ prevăzute de Regulament.
Respectarea drepturilor fundamentale și dreptul la un remediu efectiv
Un punct sensibil al litigiului a fost argumentul recurentului conform căruia lipsa accesului direct la instanța europeană i-ar încălca dreptul la un proces echitabil și la o cale de atac eficientă, garantate de Articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a UE.
Curtea de Justiție a respins această teză, afirmând că repartizarea competențelor către instanțele naționale respectă dreptul fundamental la protecție jurisdicțională efectivă. Sistemul este conceput astfel încât controlul de legalitate să fie exercitat de instanța cea mai apropiată de contextul procedural în care actul a fost emis — adică instanța din statul membru unde se desfășoară procesul penal.
Concluzii și implicații pentru sistemul judiciar
Prin această hotărâre, CJUE reconfirmă faptul că EPPO nu este un organism izolat, ci unul integrat profund în sistemele de justiție penală națională. Pentru cetățeni și profesioniștii dreptului, decizia clarifică traseul procedural: orice nemulțumire legată de actele de urmărire penală ale Parchetului European trebuie invocată, în primă instanță, în fața judecătorilor naționali.
Hotărârea de astăzi pune capăt incertitudinii privind "instanța competentă" și consolidează rolul judecătorului național ca prim garant al legalității în cauzele instrumentate de EPPO, sub rezerva cooperării prin mecanismul întrebărilor preliminare cu instanța de la Luxemburg.
Notă juridică: Acest articol are un caracter informativ și nu constituie un document oficial al Curții de Justiție. Textul integral al hotărârii este disponibil pe site-ul oficial CURIA.
Pentru mai multe detalii, a se vedea:
- comunicatul de presă al CJUE;
- Hotărârea Curții nr. C‑328/24 P;
- Regulamentul (UE) 2017/1939 – Parchetul European – Articolul 42 alineatul (1);
- Articolul 86 alineatele (2) și (3), articolul 263 şi 267 TFUE;
- Articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene
- Legea nr. 6/2021