Luxemburg, 30 aprilie 2026 – Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) a pronunțat o hotărâre esențială în materia drepturilor de autor, aducând clarificări mult așteptate privind difuzarea operelor protejate în incinta instituțiilor de asistență socială. Prin decizia emisă în cauza C-127/24 (VHC 2 Seniorenresidenz), instanța europeană a stabilit că retransmiterea emisiunilor de televiziune și radio, recepționate inițial prin antenă parabolică și distribuite prin cablu în camerele unui cămin de bătrâni, nu reprezintă o „comunicare publică” în sensul legislației europene.
Originea litigiului: GEMA vs. VHC 2
Disputa juridică a luat naștere în Germania, având-o ca reclamantă pe GEMA (Gesellschaft für musikalische Aufführungs- und mechanische Vervielfältigungsrechte eV), principala societate de gestiune colectivă din domeniul muzical din această țară. GEMA a intentat o acțiune în fața instanțelor naționale împotriva VHC 2, operatorul unui cămin de bătrâni.
Societatea de gestiune a solicitat interzicerea retransmiterii programelor de radio și televiziune în interiorul căminului, argumentând că această operațiune implică difuzarea unor opere muzicale din repertoriul său și, prin urmare, ar necesita achitarea unei licențe distincte.
Din punct de vedere tehnic, retransmiterea contestată de GEMA se desfășoară într-un circuit închis și strict definit: operatorul VHC 2 recepționează programele audiovizuale prin intermediul unei antene parabolice (prin satelit), pe care ulterior le retransmite simultan, în mod integral și fără nicio alterare, prin rețeaua internă de cablu, către conexiunile din camerele rezidenților și din camerele de îngrijire.
Întrebarea preliminară și cadrul legislativ
Pentru a soluționa litigiul, Curtea Federală de Justiție din Germania a decis să suspende judecata și să se adreseze Curții de Justiție a UE prin mecanismul trimiterii preliminare. Instanța germană a solicitat interpretarea exactă a conceptului de „comunicare publică” şi de „public nou” așa cum este el reglementat de articolul 3 alin. (1) din Directiva 2001/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională:
„1. Statele membre prevăd pentru autori dreptul exclusiv de a autoriza sau a interzice orice comunicare către public a lucrărilor lor, prin cablu sau fără cablu, inclusiv punerea la dispoziția publicului a lucrărilor lor, astfel încât membrii publicului să le poată accesa din orice loc și în orice moment ales de ei.”
Conform acestei directive, statele membre au obligația de a garanta autorilor dreptul exclusiv de a autoriza sau, după caz, de a interzice orice formă de comunicare publică a operelor lor.
Potrivit jurisprudenței constante a CJUE, pentru ca o acțiune să fie clasificată drept „comunicare publică”, opera protejată trebuie să fie transmisă fie printr-un mijloc tehnic specific (diferit de cel utilizat anterior pentru comunicarea inițială), fie, în lipsa acestuia, către un „public nou” – definit ca un public care nu a fost luat în calcul de titularul drepturilor de autor la momentul la care acesta a autorizat comunicarea inițială.
Argumentele Curții: De ce nu există o nouă „comunicare publică”
Analizând circumstanțele tehnice și juridice ale cauzei VHC 2, Curtea de la Luxemburg a respins argumentele GEMA, statuând că operatorul căminului de bătrâni nu realizează o „comunicare publică” supusă licențierii suplimentare, bazându-se pe două considerente majore:
1. Lipsa unui „mijloc tehnic specific” diferit: Magistrații europeni au constatat că retransmiterea emisiunilor din litigiul principal nu este realizată printr-un mijloc tehnic distinct. Curtea a oferit ca exemplu de mijloc tehnic specific situația în care o emisiune difuzată inițial terestru ar fi ulterior retransmisă prin internet. În cazul VHC 2, trecerea de la semnalul de satelit la distribuția internă prin cablu nu întrunește aceste condiții.
2. Absența unui „public nou”: Curtea a subliniat că rezidenții unui cămin de bătrâni nu pot fi considerați un „public nou”. Din contră, aceștia fac deja parte din publicul general pe care titularii de drepturi de autor l-au luat în considerare în mod implicit atunci când au autorizat difuzarea inițială a operelor lor (în speță, prin programele de radiodifuziune și televiziune).
Evitarea remunerației necuvenite
CJUE a adus în discuție și echilibrul economic instituit de Directiva 2001/29/CE. Instanța a avertizat că recunoașterea unei „comunicări publice” distincte în astfel de circumstanțe ar conduce la acordarea unei remunerații necuvenite, practic dublate, în favoarea titularilor de drepturi de autor. Obiectivul directivei este acela de a asigura autorilor o „remunerație adecvată” pentru utilizarea muncii lor, nu de a genera sarcini financiare multiple pentru aceeași categorie de public vizat inițial.
Astfel, CJUE a decis că articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională
trebuie interpretat în sensul că
noțiunea de „comunicare publică”, ce figurează în această dispoziție, nu acoperă retransmisia, concomitent, complet și nemodificat, de către persoana care exploatează un cămin pentru persoane vârstnice a programelor de radiodifuziune recepționate printr‑o instalație de recepție prin satelit conectată la prizele de televiziune și de radio instalate în camerele ocupanților căminului prin intermediul rețelei de cablu instalate în cadrul căminului.
Impactul deciziei și pașii următori
Această decizie aduce un precedent extrem de favorabil pentru instituțiile de asistență socială și căminele de bătrâni din întreaga Uniune Europeană, clarificând faptul că asigurarea accesului la informație și divertisment radio-TV în camerele rezidenților, prin sisteme interne de distribuție, nu reprezintă o încălcare a drepturilor de autor și nu generează costuri suplimentare de licențiere.
Conform procedurilor europene, decizia CJUE nu soluționează direct litigiul dintre GEMA și VHC 2. Rolul trimiterii preliminare este de a oferi interpretarea oficială și obligatorie a dreptului UE. Dosarul se va întoarce acum pe masa Curții Federale de Justiție din Germania, care va trebui să pronunțe hotărârea finală în concordanță strictă cu interpretarea dată de la Luxemburg. De asemenea, decizia de astăzi a Curții devine literă de lege și este obligatorie pentru toate instanțele naționale din statele membre UE care s-ar putea confrunta în viitor cu spețe similare.
Pentru mai multe detalii a se vedea Decizia CJUE C-127/24 (VHC 2 Seniorenresidenz).