Doamna avocată generală Laila Medina: simpla exercitare a libertății de circulație, fără stabilirea unei reședințe efective în alt stat membru, nu este suficientă pentru a da naștere unui drept de ședere derivat în temeiul dreptului Uniunii Europene pentru un partener, care este resortisant al unei țări terțe, al unui cetățean al Uniunii
O decizie Preliminară la Nivel European privind Drepturile Cetățenești Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) se află în faza deliberărilor într-un dosar care testează granițele libertății de circulație și limitele aplicabilității legislației europene în materia dreptului de ședere.
În centrul atenției instituționale se află concluziile prezentate de avocata generală Laila Medina în cauza C-449/25, un litigiu care implică Serviciul pentru Imigrări al Județului Bihor și un parteneriat civil încheiat între o cetățeană română și o cetățeană britanică. Documentul oficial prezentat la Luxemburg subliniază că simpla exercitare a libertății de circulație, în lipsa stabilirii unei reședințe efective într-un alt stat membru, nu este suficientă pentru a genera un drept de ședere derivat pentru un partener extracomunitar. Această interpretare juridică are o miză deosebită, stabilind coordonatele în care legislațiile naționale pot refuza acordarea rezidenței în situațiile în care actele de stare civilă încheiate în alte jurisdicții contravin normelor interne.
Frontierele legislației naționale și principiile comunitare
Dezbaterea juridică la nivel european pornește adesea de la intersecția complexă dintre dreptul suveran al statelor membre de a-și reglementa politica de stare civilă și principiile fundamentale ale Uniunii Europene privind libera circulație. În spațiul public, o confuzie frecventă este aceea că oficializarea unei relații într-un stat membru care recunoaște parteneriatele civile atrage după sine o obligație automată a statului de origine de a recunoaște drepturi depline de rezidență pentru partenerul vizat.
Concluziile prezentate de avocata generală demontează acest mit, nuanțând aplicabilitatea tratatelor. Conform documentului, refuzul unui stat membru de a acorda un drept de ședere derivat nu intră sub incidența dispozițiilor dreptului Uniunii privind cetățenia în cazul în care cetățeanul european nu a locuit niciodată efectiv în statul în care a fost încheiată uniunea civilă. De asemenea, este esențială absența oricărei relații de dependență față de partenerul resortisant al unei țări terțe. Această clarificare separă ferm călătoriile de scurtă durată, cu scop pur administrativ, de exercitarea substanțială a dreptului de stabilire și a libertății de mișcare.
Condițiile juridice pentru situațiile de tip „Întoarcere”
Nucleul analizei juridice se concentrează pe interpretarea articolului 20 și a articolului 21 alineatul (1) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE), în raport cu Directiva 2004/38. Potrivit avocatei generale, articolul 21 alineatul (1) TFUE conferă dreptul de liberă circulație cetățenilor Uniunii, iar orice drept de ședere pentru un membru de familie dintr-o țară terță este un drept strict derivat din exercitarea acestei libertăți de către persoana de referință.
Documentul analizează în profunzime situația de tip „întoarcere” (U-turn) – un scenariu în care cetățeanul Uniunii își exercită dreptul la liberă circulație, apoi revine în statul membru de origine și invocă legislația europeană pentru a obține rezidență pentru partenerul său extracomunitar. Deși Directiva 2004/38 nu acoperă direct aceste spețe, prevederile sale trebuie aplicate prin analogie. Pentru ca un drept de ședere derivat să prindă contur în temeiul dreptului Uniunii într-o astfel de situație, se impun două condiții cumulative esențiale:
- Șederea efectivă: Cetățeanul Uniunii trebuie să demonstreze o ședere reală și efectivă în alt stat membru, în condițiile stipulate de articolul 7 sau articolul 16 din Directiva 2004/38.
- Consolidarea vieții de familie: Viața de familie trebuie să fi fost întemeiată sau consolidată direct pe parcursul acestei șederi efective în statul membru gazdă.
În ceea ce privește articolul 20 TFUE, analiza relevă că acesta devine aplicabil doar atunci când există o relație de dependență puternică între cetățeanul european și membrul de familie, de o asemenea natură încât refuzul șederii ar forța cetățeanul Uniunii să părăsească teritoriul comunitar în ansamblul său. În lipsa întrunirii acestor parametri, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene nu este aplicabilă, protecția vieții de familie trebuind obținută, după caz, prin mecanismele Convenției europene a drepturilor omului.
Studiu de Caz:
Călătoria în Italia și întoarcerea în România
Situația faptică care a generat această procedură preliminară (inițiată de Curtea de Apel Oradea) oferă o radiografie clară a modului în care normele europene sunt aplicate în practică. În anul 2024, o cetățeană română s-a deplasat în Italia cu singurul scop de a încheia o uniune civilă cu partenera sa, de cetățenie britanică. Imediat după perfectarea actelor, cetățeana română s-a întors în România, în timp ce partenera britanică locuia, la acea dată, în Australia. Niciuna dintre cele două persoane nu avea reședința în Italia.
Șase luni mai târziu, în anul 2025, resortisanta britanică a intrat în România cu intenția de a se stabili acolo, iar ulterior a solicitat prelungirea dreptului de ședere temporară pentru reîntregirea familiei. Autoritățile române au refuzat cererea, argumentând că dreptul intern nu recunoaște uniunile civile între persoane de același sex și că cerințele naționale pentru reîntregirea familiei nu erau îndeplinite.
Aplicând teoria juridică la acest caz concret, avocata generală a concluzionat că cerința „șederii efective” impusă de Directiva 2004/38 nu a fost îndeplinită, vizita în Italia având un caracter pur punctual. Mai mult, o viață comună de familie nu a fost întemeiată sau consolidată în Italia, conform criteriilor stabilite de jurisprudența Curții (precum Hotărârea O. și B.), având în vedere că partenerele locuiau în state diferite și nu au împărtășit o viață comună în statul în care s-a încheiat uniunea. Actul juridic, deși valabil, nu echivalează automat cu derularea unei vieți de familie în statul membru respectiv. De asemenea, nu a putut fi demonstrată nicio relație de dependență care să atingă pragul critic impus de jurisprudența Ruiz Zambrano.
Cu toate acestea, din rațiuni de exhaustivitate, documentul include o analiză alternativă notabilă: dacă CJUE ar decide totuși că dreptul Uniunii este aplicabil speței, atunci dispozițiile din legislația României — care impun condiția unui copil comun, dovada unei reședințe anterioare în alt stat membru sau care refuză în mod absolut recunoașterea parteneriatului civil între persoane de același sex — ar fi considerate incompatibile cu dreptul european.
Perspective și Ramificații Instituționale Soluția propusă de avocata generală trasează un echilibru între libertatea de mișcare stipulată de tratatele europene și rigorile menținerii ordinii de stat în domeniul dreptului familiei la nivel național. Este imperativ de precizat că, la nivel procedural, concluziile avocaților generali reprezintă o propunere juridică independentă și nu au un caracter obligatoriu pentru Curtea de Justiție.
Judecătorii europeni urmează să delibereze pe marginea acestui dosar, iar hotărârea definitivă va fi pronunțată la o dată ulterioară. Odată emisă, decizia Curții va deveni literă de lege, fiind obligatorie atât pentru Curtea de Apel Oradea — în vederea soluționării litigiului național de bază — cât și pentru orice altă instanță dintr-un stat membru care s-ar confrunta pe viitor cu o speță juridică similară.
Pentru mai multe detalii a se vedea:
Comunicatul CJUE
Textul integral al concluziilor publicat pe site-ul CURIA în ziua prezentării.
Articolul 83 alineatul (1) și articolul 88 alineatul (1) și alineatul (3) litera b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002.
Hotărârea din 12 martie 2014, O. și B., C-456/12 și C-457/12 (a se vedea de asemenea Comunicatul de presă Nr. 32/14). 3A se vedea, de exemplu, Hotărârea din 8 martie 2011, Ruiz Zambrano, C-34/09 (a se vedea de asemenea Comunicatul de presă Nr. 16/11).