Luxemburg, 7 mai 2026 – Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) a pronunțat o hotărâre de referință în cauza C-747/22 | INPS, stabilind că impunerea unei condiții de reședință de zece ani pentru accesul la ajutoare sociale și măsuri de integrare profesională încalcă dreptul Uniunii Europene, constituind o discriminare indirectă la adresa beneficiarilor de protecție internațională.
Decizia vizează direct legislația din Italia, mai precis acordarea „venitului de cetățenie” (o prestație socială combinată cu un mecanism de integrare pe piața muncii instituită), dar creează un precedent important pentru toate statele membre în ceea ce privește tratamentul aplicat resortisanților străini cu statut de protecție subsidiară sau de refugiat.
Venitul din cetățenie a fost instituit prin DECRETO-LEGGE 28 gennaio 2019, n. 4 Disposizioni urgenti in materia di reddito di cittadinanza e di pensioni. (19G00008) GU Serie Generale n.23 del 28-01-2019.
Contextul litigiului: Suspendarea „venitului de cetățenie”
Cazul a ajuns pe masa judecătorilor de la Luxemburg în urma unui litigiu din Italia. Un resortisant străin, beneficiar de protecție subsidiară și cu reședința legală pe teritoriul italian încă din anul 2011, primea „venitul de cetățenie”. Această formă de sprijin a fost condiționată de legislația națională de o reședință neîntreruptă pe teritoriul italian timp de cel puțin zece ani, dintre care ultimii doi ani în mod continuu.
În urma unui control administrativ, Institutul Național de Securitate Socială din Italia (INPS) a concluzionat că beneficiarul nu îndeplinea strict această cerință temporală. Drept consecință, INPS a sistat plățile și a solicitat restituirea retroactivă a sumelor încasate.
Considerându-se nedreptățit, cetățeanul străin a atacat decizia în instanță, argumentând că pragul de zece ani este mult mai ușor de atins de către cetățenii italieni, transformând astfel măsura într-o discriminare indirectă. De cealaltă parte, INPS s-a apărat susținând că acest venit nu reprezintă doar acoperirea unor nevoi de bază, ci o politică complexă de ocupare a forței de muncă, ceea ce ar justifica necesitatea demonstrării unei „legături reale” cu statul italian.
Instanța italiană, având suspiciuni cu privire la proporționalitatea și caracterul potențial discriminatoriu al măsurii, a suspendat judecata și a adresat CJUE o întrebare preliminară petru rezolvarea problemei.
Argumentația și Hotărârea Curții de Justiție
Analizând legislația națională prin prisma Directivei 2011/95/UE privind standardele pentru beneficiarii de protecție internațională, Curtea a demontat argumentele statului italian și a statuat în favoarea egalității de tratament, bazându-se pe trei piloni principali:
1. Natura dublă a „venitului de cetățenie”
Curtea a clarificat că această prestație italiană nu poate fi segmentată în mod convenabil pentru a eluda regulile europene. Ea reprezintă, simultan:
- O măsură de acces la locuri de muncă, supusă principiului egalității garantat de articolul 26 din Directivă.
- O prestație socială de bază (un venit minim), guvernată de articolul 29 din aceeași Directivă.
Ambele aspecte intră sub incidența strictă a principiului egalității de tratament între resortisanții naționali și beneficiarii de protecție internațională.
2. Discriminarea indirectă prin condiția de reședință
Chiar dacă regula celor zece ani se aplică teoretic tuturor – cetățeni italieni și străini deopotrivă –, în practică, ea afectează în mod disproporționat persoanele care nu dețin cetățenia statului gazdă. CJUE reafirmă principiul conform căruia o normă aparent neutră care dezavantajează în mod inerent un anumit grup constituie discriminare indirectă interzisă de dreptul comunitar.
3. Respingerea justificărilor economice și administrative
Guvernul italian a încercat să justifice limitarea accesului prin prisma costurilor economice și administrative ridicate, argumentând că resursele ar trebui rezervate celor „bine integrați în comunitatea națională”. Curtea a respins ferm această apărare:
- Costurile sunt identice: Cheltuielile suportate de instituția publică pentru un beneficiar de protecție internațională nu sunt mai mari decât cele pentru un cetățean propriu.
- Interdicția limitărilor suplimentare: Legislația UE nu permite statelor membre să inventeze noi criterii de eligibilitate (precum durata șederii) pentru drepturile fundamentale garantate de legiuitorul european.
- Natura temporară a protecției: Condiționarea unui ajutor vital de o rezidență de zece ani contrazice flagrant scopul protecției internaționale. Statutul de refugiat sau cel de protecție subsidiară nu este, prin natura sa, permanent (poate fi revocat dacă situația din țara de origine se ameliorează). Prin urmare, a cere unui refugiat să aștepte un deceniu pentru a primi un venit minim de subzistență anulează practic dreptul acestuia la un trai decent pe perioada exilului.
Dispozitivul hotărârii CJUE:
”Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară:
Articolele 26 și 29 din Directiva 2011/95/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind standardele referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de protecție internațională, la un statut uniform pentru refugiați sau pentru persoanele eligibile pentru obținerea de protecție subsidiară și la conținutul protecției acordate
trebuie interpretate în sensul că
se opun reglementării unui stat membru care subordonează aplicarea în privința resortisanților țărilor terțe care beneficiază de statutul conferit prin protecție subsidiară a unei măsuri naționale de combatere a sărăciei și de sprijinire a accesului la locuri de muncă și la integrare socială condiției, aplicabilă și în privința resortisanților acestui stat membru, de a fi avut reședința în statul membru menționat timp de cel puțin zece ani, dintre care ultimii doi ani în mod continuu.”
Implicații juridice
Hotărârea CJUE reiterează supremația dreptului Uniunii Europene și obligativitatea respectării directivelor europene în materia azilului și protecției sociale.
Deși CJUE nu soluționează direct litigiul dintre cetățeanul străin și INPS, interpretarea dată de Curte este obligatorie. Instanța italiană de trimitere va trebui acum să anuleze cerința de zece ani în cazul specificat și să dispună restabilirea drepturilor beneficiarului. Totodată, decizia este opozabilă erga omnes, ceea ce înseamnă că toate instanțele din statele membre ale UE care se confruntă cu spețe similare trebuie să aplice această interpretare, iar Italia va fi nevoită să își revizuiască legislația internă privind asistența socială pentru a o pune în acord cu standardele europene de nediscriminare.